de Adrian POPA
Fără motiv și fără motivație – că doar măcar libertatea asta i-om fi lăsat-o noi, ăștia bipezi atoatecritici – Dumnezeu a început să aștearnă pufoșenie albă peste cuprinsul lumii materiale. Așa, ca și cum El ar ști că noi ne pregătim să sărbătorim doar Nașterea Fiului Său. Probabil că de acolo, de sus, agitația noastră pare a pregătire de sărbătoare. Cred că Dumnezeu nu crede în „dumnezeii” de aici. Pe care – între noi fie vorba – tot El i-a creat. Ei, acum nu trebuie să fim nici noi foarte critici cu El. Câtă negură să înghită și Eternitatea, când ea e doar Lumină?
… Spunea un prieten al meu așa: „Toate fiinţele umane se nasc cu toată înţelepciunea Universului imprimată în sufletele lor. Ea se află în ADN-ul tuturor. ADN înseamnă Amintirea Divină Naturală. Fiecare lucru viu are această amintire naturală închisă în el. Face parte din sistem. Face parte din procesul pe care tu îl numeşti Viaţă. (…) Poţi doar să-ţi imaginezi că se întâmplă lucruri împotriva voinţei tale după cum poţi să-ţi imaginezi că tu poţi trăi ori muri fără Dumnezeu. Tu poţi să crezi că eşti despărţit de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu va fi niciodată despărţit de tine. Poţi să uiţi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu va uita niciodată de tine.”
Ei, asta da libertate: „Poţi să uiţi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu va uita niciodată de tine.”
Zăpada cade liniștită, pământul o primește liniștit. La fel de liniștiți sunt și copacii care se încarcă cu podoabă albă. Și păsările, și animalele primesc natural darul alb și își adaptează viața la noile condiții. Oamenii devin nervoși: șoferi, pietoni, mămici, tați, bunice și bunici care înjură de mama focului alunecușul care s-a ivit pe căi. E ca și cum ni s-ar întâmpla prima oară!
Magazinele se umplu cu oameni care caută să-și umple sacoșile cu de-ale gurii și de-ale gâtului. E sărbătoare și așa e obiceiul la noi: mese îmbelșugate, suflete sărace…
Ninge ca și cum Cerul s-a despicat și de sus cad urări și îmbrățișări. Un sclipăt alb, ca o veste bună, se revarsă peste lume. Oamenii se grăbesc către destinații de muncă sau de vacanță. Printre ei, în iureșul multicolor și gălăgios, Fecioara Maria caută Locul în care să-l aducă în lume, pentru lume, pe Fiul Domnului. Nu o vede niciun om, pentru că niciun om nu crede că Ea e aici. E aglomerație și sacoșile, mai pline ca niciodată, lungesc, parcă, mâinile celor care le poartă spre casă. Sacoșile sunt pline, dar sufletele sunt goale. Trec pe stradă trupuri pline cu oameni goi.
Când e alb, parcă totul e mai clar. Nici n-am băgat de seamă când niște copii cu obrajii rumeni au început să-și afunde palmele în zăpadă, una lângă alta, construind o horă în zăpadă. Mână în mână, așa cum ne-ar sta bine și nouă, adulților.
Pe nevăzute, așa cum se împlinește orice miracol, pe înserat, în locul acela s-a aprins zăpada. Cei care treceau pe acolo au spus că o femeie se întinsese pe covorul alb și, la scurt timp, o rază de Lumină s-a întruchipat spre văzduh. Cică, înainte să se topească în luminile din jur, o siluetă albă s-ar fi arătat trecătorilor. Unii spun că ar fi fost chiar Fiul lui Dumnezeu. Alții au spus că n-au văzut nimic.
Oricum ar fi, și pentru unii, și pentru alții, vine Crăciunul.
La mulți ani!
