De Adrian POPA
Stând în genunchi în faţa celor care ți-au dat viață şi sărutându-le mâinile trudite şi sfinte. Mulţumindu-le şi cerându-le iertare. Pentru tot.
Nu ştiu de ce, dar imaginea asta mi s-a aşternut în minte înainte de a începe să scriu. Poate că aşa ar trebui să înceapă fiecare zi din viaţa copilului din noi, fie că vorbim de gestul ca atare, fie că doar trăim sentimentul ăsta. E, în fond, ca rugăciunea pe care o rostim spre a ni se ierta păcatele şi spre a ni se lumina mintea. E ca atunci când pleci la lupta de zi cu zi, împăcat şi bucuros că ai simţit pe creştet mâna părintelui, caldă şi blândă, ca mângâierea Soarelui într-o dimineaţă de primăvară…
O fi, probabil, chiar de la primăvara ce abia că s-a lăsat dusă. O fi, probabil, de la suma de sentimente amestecate, îngrămădite în sufletul încă zgribulit: ură, iubire, revoltă, resemnare. În fond, e chiar succesiunea anotimpurilor: iarnă, primăvară, vară, toamnă.
Într-o seară de mai, adolescent fiind, am aruncat în apa mării o floare pe care o cumpărasem pentru iubita mea de atunci (m-o fi supărat ea cu ceva!) şi, în timp ce sorbeam nervos dintr-o ţigară, valurile mi-au adus biata floare înapoi, aşternându-mi-o la picioare. Parcă mai frumoasă şi mai proaspătă. Atunci am învăţat că nu poţi să-ţi negi sentimentele, pentru că se vor întoarce şi te vor copleşi.
Ce va să zică şi anotimpurile astea, cum vin şi cum se duc, cu păsările lor cu tot. Acum mă uit la televizor, citesc ziare şi, în general, mă enervez când văd că oameni care ar putea trăi frumos, veşnic copii, îşi asumă destinul de bătrâni urâcioşi. Şi nu vorbesc în termeni calendaristici. Nu, doar sufleteşti.
Cu mulți ani în urmă, în ziua de întâi iunie, pe dealul Bughiţei s-a organizat un autocross. Adică un concurs de maşini, cum zicem noi acum – off-road, ale cărui vedete erau maşinile ARO fabricate sub Măgura. Aveam atunci doisprezece ani şi un trening albastru, cu vipuşcă roşie. Am plecat de dimineaţă, împreună cu prietenii mei, pentru a prinde un loc bun din care să vedem cea mai spectaculoasă parte a traseului. Era o zi din aceea în care seninul albastru al cerului pare o pâlnie imensă în care poţi zbura până sus de tot, doar dacă te înalţi puţin pe vârfurile picioarelor. Am plecat din curtea blocului de lângă Piaţa Centrală, o gaşcă de vreo zece puştani pasionaţi de maşinile ARO, încolonaţi riguros ca un pluton de soldaţi într-o misiune plină de aventură. Şi aventura abia începea…
Am ajuns în Grui, lângă gardul din beton şi sârmă ghimpată al Grulen-ului, şi am căutat din priviri o spărtură prin care să putem trece. N-am găsit-o, aşa că unul mai curajos dintre noi s-a căţărat pe zidul din plăci turnate, a păşit voiniceşte peste cele trei rânduri de sârmă ghimpată şi, cu un salt elegant, a depăşit obstacolul, poposind pe tărâmul de dincolo de unde mai era doar puţin până la locul descătuşării cailor putere de sub capotele maşinilor mârâinde. I-am urmat şi noi exemplul, însă, când a venit rândul meu, sârma ghimpată şi-a luat tributul textil: pantalonii mei de trening albaștri, cu vipuşcă roşie, s-au agăţat în colţii ascuţiţi ai sârmei şi s-au sfâşiat pe o lungime considerabilă, taman în dreptul zonei de primit palme părinteşti. Ei, dar n-a fost asta o problemă de netrecut. Ne-am aşternut, cu spor, la drumul pe care îl mai aveam de parcurs până pe Bughiţa şi, după câteva minute, am ajuns. Tocmai la timp ca să prindem freamătul de dinaintea startului: motoare ambalate, piloţi nervoşi şi comisari care încercau să elibereze traseul de cei câţiva întârziaţi care îşi căutau locul pentru a vedea de aproape cele mai spectaculoase zone. Nişte steaguri agitate, câteva sunete stridente şi a început prima manşă a cursei. Roțile maşinilor muşcau din pământul crud, aerul vibra în ritmul clănţănitului metalic al motoarelor, iar noi eram topiţi de emoţie, făcând, bineînţeles, pariuri pe unul sau altul dintre concurenţi. A trecut aşa vreo oră şi nici n-am observat cum, deasupra Bughiţei, se adunaseră nişte nori negri, ameninţători. Ploaia a început dintr-o dată, o ploaie de vară, care ne-a udat până la piele. Am rupt-o la fugă şi ne-am adăpostit în vechea cărămidărie. Ne-am dezbrăcat, ne-am atârnat hainele ude pe grinzile de lemn din vechile hale şi, aşteptând să se zvinte, ne-am plimbat cu vagoneţii până când Soarele a ieşit dintre nori. Cu inimile strânse de ceea ce vom păţi când vom ajunge acasă (pe atunci nu existau telefoane mobile, deci părinții nu aveau vești de la noi) şi cu hainele încă ude, am pornit pe drumul de întoarcere. Am făcut un popas în grădina cuiva, unde ne-am umplut buzunarele cu cireşe necoapte şi, spre după amiază, am ajuns acasă. Cu pantalonii uzi şi sfâşiaţi şi cu teama că o voi încasa pe măsura emoţiilor pricinuite, am deschis uşa casei şi am intrat. În hol mă aşteptau părinţii mei care, când m-au văzut zgribulit şi umil, m-au îmbrăţişat şi m-au sărutat, mi-au zis „La mulţi ani, copile!” şi mi-au dat o pungă mare, de hârtie, plină cu bomboane şi cu o ciocolată chinezească, învelită într-o hârtie roşie. A fost una dintre cele mai frumoase zile ale copilăriei mele și ceea ce vreau să spun e că inocența, sinceritatea și bucuria din lucrurile simple fac viața frumoasă și simplă, dar bogată.
Aveam, odată, o imagine preferată pe care mi-o proiectam în spatele ochilor ori de câte ori simţeam că lumea îmi e împotrivă: o lalea (în percepţia mea, cea mai firavă dar şi cea mai expresivă floare) care sparge asfaltul şi iese la lumină, în mijlocul unei lumi într-o prea grăbită mişcare. Acum merg la florăria unor tineri pe care-i îndrăgesc şi cumpăr lalele pe care le dăruiesc celor pe care-i iubesc. E, pentru mine, un altfel de magazin de vise.
Intrați şi voi, doar suntem copii!
