… am gustat și mi s-a părut că e cam sălcie, motiv pentru care am mai adăugat o juma’ de lingură de sare. Oricum, mirosul de mărar, de cimbru și de usturoi mă înebunește! I-aș mânca acum, dar – evident! – gustul ar fi departe de senzația pe care mi-a oferit-o mirosul. E ca la pâinea caldă, cafea și (doar pentru cei născuți cel mai târziu în anii ‘80 și care înțeleg la ce mă refer!) mirosul fumului de la Kent-ul „cu castel”. Adică mirosul e mult mai mișto decât gustul! Am pus borcanul pe prispă, într-un loc în care doar să-l mângâie Soarele, ca să nu-i fleșcăie. Și, uite-așa, mă uit cu bucurie copilărească la castraveții mei care se murează în legea lor ca să-mi îmbogățească gustul mâncăricii de teci (cu mult mărar și usturoi și aia) ca și cum aș fi pus o piatră, șlefuită și bine așezată la temelia unui mare edificiu! Pentru azi, îmi e de ajuns. Tocmai am făcut ceva pentru peste câteva zile când castraveții mei vor fi numai buni de mâncat. Doar să mut borcanul în frigider, să-l las acolo câteva ore și, apoi, până să mușc din minunea ușor crocantă îngălbenită de saramură, mărar, cimbru și usturoi, să beau cu poftă nepotolită din zeama lor. Și, fiind prea pofticios, parte din zeama aia să mi se prelingă pe la colțurile gurii și să mă răcorească un pic și pe gât, și pe piept, ca și cum aș gusta-o și m-aș bucura de ea nu numai cu gura, ci și cu pielea.
…„Incursiuni în civilizația omenirii” este o serie de trei volume scrisă de un român, Ovidiu Drimba, profesor universitar, istoric și literat care și-a încheiat misiunea lumească în anul 2015, la venerabila vârstă de 95 de ani. Și își începe el, drăguțul, povestea despre ce va să zică civilizația noastră pământeană cu Grota din Altamira, trece și pe la Stonehenge, Templele din Malta, civilizația Maya, vikingi, Turnul din Babel, Grădinile suspendate din Babilon, piramidele din Egipt, Colosul din Rhodos, Columna lui Traian, Farul din Alexandria și toate „minunile” omenirii. Vorbește apoi despre oameni legendari, cărți, arte, ritualuri, medicină și alte „lucrări” ale umanității. Probabil ca să înțelegem de unde venim, încotro ne îndreptăm, cine suntem și ce ar trebui să facem în continuare. O lectură care îmbogățește și obosește spiritul…
Dar pe care v-o recomand, măcar în niște seri de iarnă (așa cum mi s-a întâmplat și mie) când vinul fiert cu aromă de scorțișoară se răcește în cană și somnul vine ușor, ca un dușman al conștienței, dar care ajută conștiența să se trezească ziua următoare și să fie și mai curioasă, și să ne facă să ne punem și mai multe întrebări, și să ne enerveze mai mult.
Ideea e că ceea ce am înțeles eu din lectura cărților despre care v-am vorbit este că omul „conștient” (sapiens) simte nevoia să se dea mare! Să impresioneze el cumva, să cucerească, să posede, să-și facă un selfie, să „rămână în istorie”. Utilitatea celor mai multe dintre edificiile majore care au rămas în istoria omenirii, utilitatea faptelor întreprinse de cei mai mulți dintre „Oamenii mari” din istoria noastră, ritualurile și chiar cărțile nu sunt altceva decât alimentări ale unui ego care nu a făcut decât să nască invidie, război, nedreptate și dorință de răzbunare, pentru că toate au fost făcute de unul sau de unii care i-au exploatat, i-au umilit și i-au nedreptățit pe alții, mai mulți. Culmea e că asta a generat progres și poate că asta e, de fapt, cheia comportamentului uman. Așa că, se pare, Dumnezeu ne-a dat o mână cu care să construim și alta cu care să demolăm.
Dar eu tot mai cred că mirosul ăla proaspăt de mărar și cimbru poate armoniza cele două mâini ca să lucreze împreună. Măcar ca să ducem spre gură și spre spirit ceva care să ne bucure și pe care să vrem să-l împărțim cu cei pe care îi iubim, că e mai ușor să împarți un borcan cu castraveți murați decât o piramidă sau un templu!
