De Adrian POPA
Se mai scutură, pe ici, pe colo, câte un nor îngheţat, se mai zburleşte vântul şi încă mai scârţâie pietrele. Dar vă spun cu toată convingerea: vine primăvara! Încă de acum o săptămână am văzut pe dealurile Albeştilor cum brânduşele, timide şi cam zgribulite ce-i drept, îşi scoteau la lumină creştetele mov. Apoi, punctuali ca de obicei la întâlnirea cu anotimpul renaşterii, au început să spargă puţinele petice de gheaţă şi primii ghiocei. Strălucitori şi albi ca neaua, cocoţaţi în vârful tulpinilor verzi, ei vestesc trecerea de la alb la verde, de la iarnă la primăvară. Câţiva copii mai îndemânatici au început deja să împletească firele lungi şi subţiri de lână, colorate în alb şi roşu, pentru a le atârna de crengile pomilor din livadă.
Vine primăvara și renaște entuziasmul, oamenii își fac planuri. Să faci un copil, să sădeşti un pom, să-ţi faci o casă…
Aşa glăsuieşte un crez din înţelepciunea acestui popor. Toate bune, normale şi etice. Doar că fapta este judecată mai aprig decât cuvântul.
Bun, faci un copil şi trudeşti pentru educaţia lui, pentru binele lui. Până să-ţi crească copilul mare, sădeşti un pom, îţi faci o casă. Doar ce s-a prins pomul sădit de tine, că vine unul de ţi-l fură! Că mai nou se fură şi pomii! Mai sădeşti unul, doi, trei… Până la urmă, pomul prinde rădăcini şi începe să rodească. În timpul ăsta copilul tău începe să meargă şi gângureşte. În limba lui, în sinceritatea lui sfântă şi, deocamdată, nepervertită. Ai ales şi locul de casă, ai bătut ţăruşii şi ai început să construieşti. Viaţa ta se schimbă, întâlnirile cu prietenii devin din ce în ce mai rare. Eşti preocupat de construcţia ta: copilul, pomul, casa. În timp ce banii, energia şi timpul tău se împuţinează, admiraţia celor din jurul tău creşte aparent: “bravo, să-ţi trăiască!; ia uite ce pom frumos ai!; foarte frumos proiectul, să vă ajute Dumnezeu să terminaţi ce-aţi început!” Şi munceşti, te bucuri, nu mai dormi la fel de bine ca înainte, dar îţi spui că eşti un om împlinit. În fond, ai un copil, ai sădit un pom, iar casa ta începe să prindă contur.
Trece timpul, pomul tău are fructe, iar casa e aproape gata. Copilul a crescut şi merge la şcoală. Parcă ieri n-aveai nimic din toate astea, dar aveai mulţi prieteni. Te invitau la petreceri, vorbeaţi de toate cele, râdeaţi, vă îmbrăţişaţi şi ciocneaţi un pahar cu şpriţ rece. Îi mai suni şi acum şi-i inviţi pe la tine. Să-ţi vadă copilul, să guste un fruct din pomul tău şi să-ţi admire casa. Unii zic că n-au timp, alţii nu se simt prea bine, iar alţii, din ce în ce mai puţini, răspund invitaţiei dar parcă nu mai sunt la fel de sinceri ca altădată. Dup-aia afli că s-au întrebat, oarecum retoric, de unde ai avut tu bani să-ţi faci casă şi cum de copilul tău a luat premiu?!
În tot timpul ăsta, cineva îţi fură în mod constant fructele.
Te apropii de final şi îţi zici că ai făcut ceea ce trebuia să faci: ai un copil, ai un pom, ai o casă. Dar nu mai ai prieteni, ai duşmani. Erai simpatic atunci când spuneai că vrei să faci ceva în viaţă, dar ai devenit nesuferit când ai şi făcut ceva. I-ai înşelat!
Istoria ne vinde modele false. Cei care zic că ne iubesc, ne-ar iubi săraci. Ca să ne poată compătimi. Cei care ne plătesc, ne-ar îngrăşa. Ca să ne poată mânca.
Şi, ca întotdeauna, finalul e surprinzător pentru public: eşti fericit alături de familia ta, stând la umbra pomului din curtea casei tale. De-aia e frumoasă viaţa! Faceţi ce vreţi, dar nu uitați că a venit primăvara!
Și se anunţă a fi una frumoasă, în ciuda greutăţilor din viaţa fiecăruia dintre noi. Haideţi să ne bucurăm, ca în copilărie, şi să învăţăm să spunem cât mai des: “Te iubesc!”.
