Când plouă în iulie seara, după o zi în care Soarele te-a încins precum în cuptorul care îi este asociat acestei vremi a anului, e ca atunci când te pupă mama pentru că ai fost cuminte.
A început să plouă liniștit atunci peste iedera cățărătoare care, îndesită de timp și împletită de mâini, devenise adăpost împotriva Soarelui pentru oameni și poligon de antrenament pentru pisici. Eram cu Ema la Lunca Gârtii, în curtea lui Tanae și a Cristinei. Așezam gânduri vorbite, pe felii de ananas înmuiate în coniac și sorbeam aerul viu de sub stânca Mateiașului, cu naturalețea și detașarea pe care ți-o conferă nemurirea. Așa a fost până când am chemat taxiul care să ne ducă acasă. La poartă, Tanae mi-a pus în brațe niște cărți. Mi-a garantat că o să-mi placă: „Comunistule (așa mă alinta el, nu știu de ce!), o să afli cu stupoare că, așa cum scrie Julian Barnes într-una din cărțile pe care ți le-am dat, s-a constatat că rata mortalității la specia umană e de 100%”.
Tanae a fost un hâtru. Și un mare maestru. Al dragostei, al cunoașterii, al artei, al conversației, al vieții.
Taxiul și-a făcut treaba și ne-a adus acasă. Ploaia, ananasul și coniacul, conversația și cărțile primite cadou și-au făcut de asemenea treaba, astfel încât am adormit frumos și ușor, coborât în abis albastru pe spinări de pești fantastici cu ochi mari și adânci și ridicat apoi pe aripi de fluturi excesiv de masculini către zări din care văzduhul picură viață în jos, pe pământ.
Probabil că Viața este o prezență universală și constantă din care, în condiții specifice, agregă ființe care se dezvoltă pentru a constitui o lume, iar ființa dominantă din lumea respectivă este cea care reușește să-și tragă cea mai cosistentă sevă din acel Izvor, în timp ce lumea nou creată se dezvoltă dimensional respectând proporțiile raportat la ființa dominantă. Și, probabil, Viața aceasta eternă și nealterabilă a purtat în sine Gândul care s-a materializat în Cuvânt. Armonie.
…Ca atunci când intri în sală pe întuneric, după ce a început filmul, m-am pomenit în fața lui Nimeni care apăruse Nicăieri și se pregătea să facă Nimic. Despre această apariție stranie, unii spuneau că au găsit undeva un rest de parașută pe care era un semn care semăna cu o secure. În ținutul acela, purtătorii de secure erau numiți securei. Fără introducere și fără explicații, Nimeni făcea gălăgie, se agita, pornea într-o direcție pentru ca, brusc, să se oprească și să pornească într-o altă direcție, îi acuza pe unii, se lăuda, acum plângea, acum râdea și se ducea foarte des către o oglindă pe care, n-am priceput de ce, o pupa apăsat. Am înțeles repede că nimerisem cu visul meu taman în pauza filmului, pentru că după puțin timp Nimeni își schimbă fața și comportamentul și își intră în rol: zâmbea, pupa, da, da, și vorbea foarte mult. Tot spectacolul ăsta ciudat era filmat, fotografiat și răspândit dincolo de Nicăieri!
În prima sâmbătă, Nimeni a zis: să facem grătar, șpriț și orânduire după chipul și asemănarea mea! Atunci m-am dumirit, în visul meu, că nu pluteam printre stele, ci fusesem trântit de fluturii ăia despre care vă ziceam mai devreme taman pe pământul pe care tălpile mele îl știu atât de bine… Dumnezeu a folosit pluralul când a zis „să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, dumnezeii ăștia de aici nu tolerează asocierea decât pentru a se înconjura cu supuși și nu împart gloria cu alții.
Scânteile care rămân în jurul flăcării strălucesc. Celelalte devin cenușă. Probabil că Viața are suficient magnetism pentru a-și ține vii și pentru a-și chema acasă toate scânteile pe care le lasă să călătorească pentru a se întoarce cu energie în plus. Informație, cum spunem noi. Probabil că ăsta este și rolul pomenirii și al rugăciunilor pentru cei plecați.
Și a fost așa: primii au venit oamenii de bună credință, unul câte unul și în grupuri mici. Timizi și cuviincioși. Și pentru că au venit primii, ei au fost puși la muncă. La cea mai grea muncă. Ba chiar li s-a spus clar că rezultatele muncii lor vor fi anunțate ca fiind meritele lui Nimeni. Apoi au venit oportuniștii, mult mai bine organizați: cu certificat, cu ștampilă, cu trompetă, fardați și machiați, epilați și cremuiți, cu program artistic și cu planșe colorate, cu mașini scumpe și cu parfumuri fine, căpățâni goale pline cu pofte diverse. Creaturi pentru care „eleganță” înseamnă doar un atribut vestimentar. Unii voiau bani, alții voiau să fie și ei băgați în seamă. Ăștia au fost, într-adevăr, după chipul și asemănarea lui Nimeni și, din acest motiv, lor li s-au dat banii. Cei câțiva care au vrut să fie și ei băgați în seamă, au fost și ei băgați în seamă: li s-au dat funcții, etichete, sclipici…
Împărțirea fiind făcută, Nimeni a observat că cei mai mulți rămăseseră pe margine și nu îndrăzneau să se apropie. Acolo erau Înțelepții și Mai-puțin-înțelepții. Nimeni i-a lăsat așa, pe margine, doar că i-a organizat un pic: Înțelepții au fost așezați cu vedere spre dosu-i, iar Mai-puțin-înțelepții cu vedere din față și cu abonament la circ. Văzuse Nimeni că Mai-puțin-înțelepții erau mai puțin înțelepți, dar mulți. Și atunci i-a organizat și pe ăștia: unii au fost numiți „mesageri”, alții „mușcăi” și cei care mai rămăseseră – „aplaudaci”. Lui Nimeni îi plăcea să vorbească mult, pentru că – în același timp – îi plăcea să se audă vorbind. Și vorbea din ce în ce mai mult despre sine. Bucuria i-a fost cu atât mai mare cu cât a constatat că celor mulți le plăcea să asculte, așa că a continuat să vorbească mult, făcând din ce în ce mai puțin. Nu peste mult timp, se împlini Profeția: toată lumea vorbea despre Nimeni care, conform nopții colective a minții, reușise să facă Nimic. Marele Nimic! Aplaudacii aplaudau, mesagerii vesteau, mușcăii mușcau și cereau sângele celor care criticau și nu crezuseră în Nimeni. „Vedeți, – spuneau ei – a venit să facă Nimic și a reușit!”
Podurile se rupeau, tencuiala cădea de pe clădiri, apa țâșnea din țevile sparte, suferinzii erau purtați pe un soi de tărgi din lemn pe deasupra capetelor unor Nimenici (așa li se spunea supușilor lui Nimeni din acel loc) și apoi erau aruncați înspre alte ținuturi, ca să-i vindece ăia…
Înțelepții începură, șovăielnic, să șoptească: „se năruie cetatea…”. Mai-puțin-înțelepții le răspundeau rânjind, cu voce puternică: „și ce dacă, până acum nu se năruia?” Și apoi aruncau cu pietre încinse luate din grătarul pe care îl făcuse Nimeni în prima zi, vărsau acreală din șprițul pe care îl făcuse Nimeni în prima zi și răspândeau în acel ținut prostie, aroganță și răzbunare așa după cum orânduise Nimeni în prima zi.
Probabil că dacă îți dorești cu adevărat ceva și chiar începi să vezi că ești prezent acolo, în dorința ta, gândul acela se va materializa. După cum, dacă te temi că ceva rău ți se va întâmpla și chiar te vezi în întîmplarea aceea rea, așa va fi. Diferența între bine și rău o faci tu: cere și ți se va da!
Nimeni era, la propriu, deasupra Nimenicilor. Aceștia își purtau idolul pe mâini, deasupra capetelor lor și erau fericiți. Undeva la o margine a comunității se săpase o groapă în care Nimeni îi aruncase pe foștii conducători și faptele acestora. Către acel loc îi îndruma Nimeni, aproape zilnic, pe supușii săi repetându-le că istoria de Nicăieri începuse doar odată cu venirea sa și, imediat ce ajungea acolo, slobozea o zeamă gălbuie asupra trecutului. Așa se întâmpla și în acel moment, numai că spre deosebire de alte dăți, lui Nimeni i se păru că nu e suficient de sus. Așa că se coțopeni cumva, se învârtoșă, se urcă pe căpățânile lacheilor săi și iată că era mai sus ca niciodată! De-acum se putea vedea de peste Tot, nu doar din micul Nicăieri.
Lucrurile fiind de acum așezate, din senin se stârni un soi de vârtej care amestecă și repetă tot ceea ce visasem până atunci. Și a ținut așa visul meu peste toată vara, până când acel iureș fierbinte s-a mai domolit și s-a împiedicat în frunze moarte.
Ochii mișcându-mi-se repede în somn, m-am și trezit. Sau, cel puțin, așa am crezut. M-am uitat pe fereastră și am văzut haite de fiare pe stradă, printre oameni. M-am uitat mai atent și – ciudat! – am văzut că fiarele aveau chipuri umane, în timp ce ăia care păreau oameni aveau chip de fiară.
Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar speriat de-a dreptul fiind, cu respirația sacadată, ud leoarcă și cu sentimentul pierzaniei într-un loc în care nu mai există viitor, mi-am poruncit să mă trezesc din acel coșmar și, când am deschis ochii, am văzut lumină albă. Era tavanul dormitorului meu.
Probabil că este adevărat că suntem prea mari pentru a vedea ce este în adâncul nostru și prea mici pentru a vedea ce ne cuprinde.
Abia ieșite din găoacea despicată a cuibului care le-a ținut ca în pântec feminin, nucile toamnei ce a trecut pârâie împerecheate câte două în strânsoarea palmei. De sub țăndării de coajă ies mieji uleioși și aromați cu gust de frunză uscată, de pământ și de apus de Soare. Un praf de sare le înviorează savoarea și cere, la sfârșit, o dușcă de licoare prelinsă pe la încheieturie încă vii și neînchegate ale butoaielor de stejar în care mustul își abandonează copilăria, spre maturitate. În aceeași secundă, dar în altă parte, Viața veșnică îl ronțăie și ea, ca pe o sămânță sărată, pe arogantul Timp. Paragraful ăsta nu are nicio legătură cu visul din noaptea lungă a minții mele, a minții tale, a minții colective, dar fără așa considerații mai degrabă estetice ar fi rămas Nimeni acolo sus. Așa că, după miejii de nucă și un pic de sare, mai optimist și mai liniștit, m-am întors, în vis, Nicăieri.
Deci, Nimeni ajunsese atât de sus încât amețea deseori. Dar îi plăcea foarte mult! Și Nimenicilor le plăcea, așa că s-au gândit să înalțe și mai mult nimicnicia: și-au încordat brațele, și-au ascuțit limbile și iată cum, dintr-o dată, Nimeni plutea atât de sus încât, din cauza Soarelui, nu se mai vedea. Crezând că într-adevăr este în legătură cu Dumnezeu precum le zisese, Nimenicii s-au întors la casele lor, au povestit că Nimeni s-a înălțat peste Nicăieri și, mândrindu-se, au umplut locul cu poze în care apăreau ei alături de Nimeni.
La marginea acelui ținut, după ce Soarele plecase în alte zări, Nimeni pică, de această dată fără parașută, din susul său vremelnic în groapa în care aruncase trecutul de Nicăieri. O zeamă gălbuie care se prelingea din urma trecerii sale pe acolo îi udă fața schimonosită.
Probabil că doar iertându-i pe cei care ne-au greșit putem să fim cu adevărat liberi. Un Om născut aici, în lumea noastră, i-a iertat și i-a iubit pe cei care l-au răstignit. Calea, Adevărul, Viața. Poate că mesajul Adevărat a fost Calea spre Viață: Iubirea, iertarea….
Între Naștere, moarte și Înviere va să vină Bucurie, trădare și Speranță. Cu siguranță putem alege ceea ce ni se potrivește. Important e să nu le impunem altora binele nostru. La mulți ani buni, oameni buni!
